Trăia odată un potcovar. Şi el îşi făcea meseria ca nimeni altul. Deşi caii încălţaţi de el alergau mai uşor ca niciodata, potcovarul nostru nu era fericit. Potcoavele sale purtau un însemn tainic şi, deşi drumurile erau pline de acest mic semn, omul nu era mulţumit de viaţa sa. Astfel că, într-o zi, încuie potcovăria sa vestită, de la marginea pădurii, şi plecă în lume.
Şi începu să-i plictisească şi să-i mire pe oameni cu întrebări despre fericire. Dar răspunsuri limpezi nu află. Oameni pe care îi întâlnea nu se prea gândeau la fericire, îşi duceau viaţa care cum putea şi cu asta basta. Şi omul nostru continuă să colinde pribeag, ani şi ani de-a rândul, până ajunse într-un ţinut despre care începu să-l bântuie o amintire … I se păreau cunoscute ba un cot de apă, ba un stejar, ba o turlă aurie.
Întrebă şi aici: ştiţi ce este fericirea? Şi fu răsplătit cu aceleaşi răspunsuri evazive, nătânge, până ce, într-o zi, unul îi spuse limpede:
- Păi, nu. Eu nu sunt fericit.
- De ce, omule?
- Nu vezi? Îmi lipseşte un picior!
- E important?
- Taie-ţi un picior şi ai să vezi. Dacă te interesează însă, află că am cunoscut cândva un om fericit!
- Chiar?
- Chiar, chiar! Vezi linia pădurii? Acolo a existat cândva o potcovărie. Un potcovar straşnic o stăpânea. Pe toate potcoavele el cioplea o inimă mică, dar îndeajuns de mare să poată fi observată pe orice drum. Şi toate drumurile erau pline de însemnul lui …Dar a plecat în lume. Nu se ştie unde. Probabil nu stia că e fericit.
- De ce nu i-a spus-o careva? întrebă omul nostru.
- Dar cum să spui asemenea lucruri, cumetre, cu ce fel de cuvinte? (fragment din cartea “Deodată, inevitabilul … “, de Leonida Neamţu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu