Stii cat valorezi?

- Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţa să fac ceva bun… Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea… Apoi, după o mică pauză adaugă: Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
- Aaa…încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine, încuviinţă bătrânul învăţat, şi îşi scoase de pe degetul mic un inel şi-l întinse tânărului adăugând: ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă, nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede!
Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept. Tânărul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău, dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten!, spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevarata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine decât el cât face. Spune-i că aş vrea să vând inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încălecă şi plecă în goană…Bijutierul examină micul inel, îl privi atent cu o lentilă, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog, îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta. Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic. Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze…

Povestea celor trei copaci

sursa foto: planse-de-colorat-copii.blogspot.com

A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:
-Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.
-Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.
-Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat. Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.
Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar… Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din primul copac si s-a
facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia. O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.

Hakimul stie tot! Poveste terapeutica

Un bărbat a fost lovit de o boală serioasă şi se pare că moartea sa era aproape. Din teamă, soţia sa a chemat un hakim, doctorul de la oraş. Hakimul l-a consultat mai mult de patru ore, i-a verificat pulsul, şi-a pus capul pe pieptul bărbatului, l-a întors pe burtă şi apoi pe partea cealaltă, l-a ridicat în picioare şi apoi l-a aşezat în şezut, i-a deschis ochii, s-a uitat în gura sa şi apoi a spus cu convingere:
― Dragă femeie, din păcate am veşti triste pentru tine; soţul tău este mort de două zile.
În acest moment, bărbatul bolnav s-a ridicat în capul oaselor şi a scâncit speriat:
― Nu, draga mea, sunt încă viu.
Soţia l-a plesnit peste cap şi a replicat furioasă:
― Linişte! Hakimul este un expert. El trebuie să ştie.
(Poveste persană)
javascript:void(0)

sursa: http://www.pasi.ro/revista/numarul18/adevarata-intelepciune.html

Povestea potcovarului

sursa: http://www.bretea-romana.ro/galerie_foto_cultura/images/35%20potcoava.jpg

Trăia odată un potcovar. Şi el îşi făcea meseria ca nimeni altul. Deşi caii încălţaţi de el alergau mai uşor ca niciodata, potcovarul nostru nu era fericit. Potcoavele sale purtau un însemn tainic şi, deşi drumurile erau pline de acest mic semn, omul nu era mulţumit de viaţa sa. Astfel că, într-o zi, încuie potcovăria sa vestită, de la marginea pădurii, şi plecă în lume.
Şi începu să-i plictisească şi să-i mire pe oameni cu întrebări despre fericire. Dar răspunsuri limpezi nu află. Oameni pe care îi întâlnea nu se prea gândeau la fericire, îşi duceau viaţa care cum putea şi cu asta basta. Şi omul nostru continuă să colinde pribeag, ani şi ani de-a rândul, până ajunse într-un ţinut despre care începu să-l bântuie o amintire … I se păreau cunoscute ba un cot de apă, ba un stejar, ba o turlă aurie.
Întrebă şi aici: ştiţi ce este fericirea? Şi fu răsplătit cu aceleaşi răspunsuri evazive, nătânge, până ce, într-o zi, unul îi spuse limpede:
- Păi, nu. Eu nu sunt fericit.
- De ce, omule?
- Nu vezi? Îmi lipseşte un picior!
- E important?
- Taie-ţi un picior şi ai să vezi. Dacă te interesează însă, află că am cunoscut cândva un om fericit!
- Chiar?
- Chiar, chiar! Vezi linia pădurii? Acolo a existat cândva o potcovărie. Un potcovar straşnic o stăpânea. Pe toate potcoavele el cioplea o inimă mică, dar îndeajuns de mare să poată fi observată pe orice drum. Şi toate drumurile erau pline de însemnul lui …Dar a plecat în lume. Nu se ştie unde. Probabil nu stia că e fericit.
- De ce nu i-a spus-o careva? întrebă omul nostru.
- Dar cum să spui asemenea lucruri, cumetre, cu ce fel de cuvinte? (fragment din cartea “Deodată, inevitabilul … “, de Leonida Neamţu