Cu ani în urmã, patru discipoli au cãlãtorit prin desertul Kawir, cu o caravanã. Seara, ei se strângeau în jurul focului si discutau despre experientele lor. Toti aveau o admiratie deplinã pentru cãmile. Erau uimiti de linistea lor, admirau forta lor si gãseau rãbdarea lor modestã aproape de neânteles. “Noi suntem maestrii condeiului”, a spus unul. “Haideti sã descriem sau sã desenãm acest animal, în asa fel încât sã pretuim si sã onorãm cãmila. “În timp ce spunea aceste cuvinte, el a luat o rolã de pergament si a intrat într-un cort, care era luminat de o lampã cu ulei. Dupã câteva minute, el a iesit si a arãtat lucrarea sa celor trei prieteni. El desenase o cãmilã, care tocmai se ridica dupã ce se odihnise. Cãmila era atãt de bine desenatã, încât cineva aproape ar fi crezut cã era vie. Atunci, urmãtorul bãrbat a intrat în cort si curând a iesit. El fãcuse o scurtã înfãtisare a avantajelor pe care cãmila le aduce pentru o caravanã. Al treilea a scris un poem încãntãtor. Atunci, al patrulea bãrbat, în cele din urmã a intrat în cort si le-a interzis celorlati sã-l deranjeze. Câteva ore mai târziu, focul s-a stins si ceilalti adormiserã deja. Dar, din micul colt întunecat încã se auzea scârtâitul si cântecul monoton al penitei. Urmãtoarea zi, cei trei l-au asteptat zadarnic pe colegul lor, la fel si a treia zi. La fel ca stânca, care s-a închis în spatele lui Aladin, cortul era închis celor patru discipoli. În sfãrsit, în cea de-a cincea zi, intrarea cortului s-a deschis, si cel mai silitor dintre cei mai silitori au pãsit afarã, mort de obosealã, cu ochii încercãnati si obrajii supti. Barba sa era nerasã. Cu pasii obositi si cu o privire, ca si cum ar fi mâncat lãmâi verzi, el s-a apropiat de ceilalti. El a aruncat pe covor o legãturã de pergamente. Pe fata primei role, el a scris cu litere mari, “Cãmila perfectã, sau cum ar trebui sã fie o cãmilã…”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu