Dumnezeu vs. stiinta

Aceasta este o poveste adevarata si merita sa o cititi, fie si numai pentru a afla cine a facut demonstratia de logica pe care o contine!
Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor tine cursul de filozofie…
„Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie…” Profesorul face o pauza si apoi ii cere unuia ...dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare
„Esti crestin, nu-i asa, fiule?”
„Da, dle, spune studentul”
„Deci crezi in Dumnezeu?”
„Cu siguranta”
„Dumnezeu e bun?”
„Desigur, Dumnezeu e bun.”
„E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?”
„Da”
„Tu esti bun sau rau?”
„Biblia spune ca sunt rau.”
Profesorul ateu zambeste superior:
„Aha! Biblia!” Se gandeste putin. „Uite o problema pt tine. Sa zicem ca exista aici o
persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?”
„Da, dle. As incerca.”
„Deci esti bun.”
„N-as spune asta.”
„Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea. Dar Dumnezeu, poate dar nu vrea…”
Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.
„El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Isus sa-l vindece. Cum de Isus e considerat bun? Poti raspunde la asta?”
Studentul tace.
„Nu poti raspunde, nu-i asa? Hai sa o luam de la capat, tinere.. Dumnezeu e bun?”
„Pai…, da”, spune studentul
„Satana e bun?”
Studentul nu ezita la aceasta intrebare
„Nu”
„De unde vine Satana?”
Studentul ezita.
„De la Dumnezeu.”
„Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi, fiule, exista rau pe lume?”
„Da, dle.”
„Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?”
„Da”
„Deci cine a creat raul? Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.”
Din nou, studentul nu raspunde.
„Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?”
Studentul se foieste jenat.
„Da”
„Deci, cine le-a creat?”
Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.
„Cine le-a creat?”
Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.
„Spune-mi, continua el adresandu-se altui student, crezi in Isus Cristos, fiule?”
Vocea studentului ii tradeaza nervozitatea.
„Da, dle profesor, cred.”
Batranul se opreste din marsaluit.
„Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Isus?”
„Nu, dle. Nu L-am vazut.”
„Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Isus al tau?”
„Nu, dle, nu l-am auzit.”
„L-ai simtit vreodata pe Isus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Isus sau a lui Dumnezeu?”
„Nu, dle, ma tem ca nu.”
„Si totusi crezi in el?”
„Da.”
„Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?”
„Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.”
„Da, credinta”, repeta profesorul.
„Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.”
Studentul ramane tacut pt o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.
„Dle profesor, exista caldura?”
„Da”
„Si exista frig?”
„Da, fiule, exista si frig.”
„Nu, dle, nu exista.”
Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta. Studentul incepe sa explice.
„Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 237,15 grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperature mai scazute decat minimul absolut de -237,15 grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie, si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Vedeti, dle, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati de masura a energiei, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii, dle, ci doar absenta ei.”
Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.
„Dar intunericul, domnule profesor? Exista intunericul?”
„Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?”
„Din nou raspuns gresit, dle. Intunericul nu e ceva; este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?”
Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Gandi: „Acesta va fi un semestru bun”.
„Ce vrei sa demonstrezi, tinere?”
„Dle profesor, vreau sa spun ca premisele dvs filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE sa fie si ea gresita.”
De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.
„Gresite? Poti explica in ce fel?”
„Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul, sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte; un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce se poate masura. Dle, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, dle profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?”
„Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.”
„Ati observat vreodata evolutia cu propriii ochi, dle?”
Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. „Un semestru foarte bun, intr-adevar”.
„Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dvs. le predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?”
Clasa murmura. Studentul tace pana cand emotia se mai stinge..
„Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer.”
Studentul se uita in jurul sau, in clasa.
„E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul domnului profesor?”
Clasa izbucneste in ras.
„E cineva care a auzit creierul domnului profesor, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, dle – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dvs, dle?”
Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde.
„Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu…”
„Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum, dle, exista raul?”
De data aceasta nesigur, profesorul raspunde:
„Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.”
La asta, studentul a replicat:
„Raul nu exista, dle, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E, ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.”
… Studentul se numea ALBERT EINSTEIN...

Gabriel Garcia Marquez - Scrisoare

Daca pentru o clipa Dumnezeu ar uita ca sunt o marioneta din carpa si mi-ar darui o bucatica de viata, probabil ca n-as spune tot ceea ce gandesc, insa in mod categoric as gandi tot ceea ce zic. As da valoare lucrurilor, dar nu pentru ce valoreaza, ci pentru ceea ce semnifica. As dormi mai putin, dar as visa mai mult, intelegand ca pentru fiecare minut in care inchidem ochii, pierdem saizeci de secunde de lumina. As merge cand ceilati se opresc, m-as trezi cand ceilalti dorm. As asculta cand ceilalti vorbesc si cat m-as bucura de o inghetata cu ciocolata!

Daca Dumnezeu mi-ar face cadou o bucatica de viata, m-as imbraca foarte modest, m-as intinde la soare, lasand la vederea tuturor nu numai corpul, ci si sufletul meu. Doamne Dumnezeul meu daca as avea inima, as grava ura mea peste ghiata si as astepta pana soarele rasare. As picta cu un vis al lui Van Gogh despre stele un poem al lui Benedetti, si un cantec al lui Serrat ar fi serenada pe care i-as oferi-o lunii. As uda cu lacrimile mele trandafirii, pentru a simti durerea spinilor si sarutul incarnat al petalelor... Dumnezeul meu, daca as avea o bucatica de viata... N-as lasa sa treaca nici o zi fara sa le spun oamenilor pe care ii iubesc, ca ii iubesc. As convinge pe fiecare femeie sau barbat spunandu-le ca sunt favoritii mei si as trai indragostit de dragoste.

Oamenilor le-as demonstra cat se insala crezand ca nu se mai indragostesc cand imbatranesc, nestiind ca imbatranesc cand nu se mai indragostesc! Unui copil i-as da aripi, dar l-as lasa sa invete sa zboare singur. Pe batrani i-as invata ca moartea nu vine cu batranetea, ci cu uitarea. Atatea lucruri am invatat de la voi, oamenii... Am invatat ca toata lumea vrea sa traiasca pe varful muntelui, insa fara sa bage de seama ca adevarata fericire rezida in felul de a-l escalada. Am invatat ca atunci cand un nou nascut strange cu pumnul lui micut, pentru prima oara, degetul parintelui, l-a acaparat pentru intotdeauna.

Am invatat ca um om are dreptul sa se uite in jos la altul, doar atunci cand ar trebui sa-l ajute sa se ridice. Sunt atatea lucruri pe care am putut sa le invat de la voi, dar nu cred ca mi-ar servi, deoarece atunci cand o sa fiu bagat in interiorul acelei cutii, inseamna ca in mod neferecit mor.

Spune intotdeauna ce simti si fa ceea ce gandesti. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea dormind, te-as imbratisa foarte strans si l-as ruga pe Dumnezeu sa fiu pazitorul sufletului tau. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand te voi vedea iesind pe usa, ti-as da o imbratisare, un sarut si te-as chema inapoi sa-ti dau mai multe. Daca as stii ca asta ar fi ultima oara cand voi auzi vocea ta, as inregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o data si inca o data pana la infinit. Daca as stii ca acestea ar fi ultimele minute in care te-as vedea, as spune "te iubesc"si nu mi-as asuma, in mod rostesc, gandul ca deja stii.

Intotdeauna exista ziua de maine si viata ne da de fiecare data alta oportunitate pentru a face lucrurile bine, dar daca cumva gresesc si ziua de azi este tot ce ne ramane, mi-ar face placere sa-ti spun cat te iubesc, ca niciodata te voi uita.

Ziua de maine nu-i este asigurata nimanui, tanar sau batran. Azi poate sa fie ultima zi cand ii vezi pe cei pe care-i iubesti. De aceea, nu mai astepta, fa-o azi, intrucat daca ziua de maine nu va ajunge niciodata, in mod sigur vei regreta ziua cand nu ti-ai facut timp pentru un suras, o imbratisare, un sarut si ca ai fost prea ocupat ca sa le conferi o ultima dorinta. Sa-i mentii pe cei pe care-i iubesti aproape de tine, spune-le la ureche cat de multa nevoie ai de ei, iubeste-i si trateaza-i bine, ia-ti timp sa le spui "imi pare rau", "iarta-ma", "te rog" si toate cuvintele de dragoste pe care le stii.

Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gandurile tale secrete. Cere-i Domnului taria si intelepciunea pentru a le exprima. Demostreaza-le prietenilor tai cat de importanti sunt pentru tine.

Povestea medicului

Trăia în vremea lui un medic care se numea Ghenadie si era foarte materialist, nu credea in suflet, nemurire, iad, rai, ingeri si nici in diavoli. Mai mult, se lauda cu aceasta, cum fac multi si astazi. Intr-o noapte pe cand Ghenadie dormea a avut un vis: a aparut langa patul lui un tanar care parca l-a trezit si i-a zis: - Urmeaza-ma! Acesta s-a ridicat voios si l-a urmat. Au mers mult timp prin tinuturi frumoase si au ajuns intr-o cetate minunata unde se auzea o muzica deosebita, cu melodii ceresti cantate de zeci de mii de ingeri. La putin timp s-a trezit tihnit. Calatoria din vis ii placuse foarte mult, dar fiind materialist, nu i-a dat importanta, ci a zis in sine: „Ce pacat ca a fost doar vis fugar“, si l-a uitat. A trecut destul timp pana cand, in vis il revede pe acelasi tanar care s-a asezat langa el si l-a intrebat: - Ma cunosti, Ghenadie? - Desigur, imi amintesc foarte bine de tine. - Ce-ti amintesti? - Imi aduc aminte ca ai venit si am mers impreuna intr-o cetate de o frumusete negraita si am ascultat acolo muzici ceresti. A fost nemaipomenit! - Dar cum ai vazut cetatea si ai auzit glasurile minunate? Erai treaz sau in vis? - Visam! - Si trupul tau unde era? - In pat! - Ochii tai erau inchisi sau deschisi? - Inchisi! - M-ai vazut si m-ai auzit? - Desigur! - Dar cu ce ochi si cu ce urechi m-ai vazut pe mine si ai ascultat muzica aceea? Medicul nu stia ce sa raspunda. Atunci tanarul cu chip luminos i-a zis: - Vezi! Cu toate ca ochii tai erau inchisi, simturile tale amortite si trupul nemiscat, tu traiesti, petreci si ai experiente minunate. Exista o viata independenta de trup. La fel se intampla si cand mori: vei vedea cu alti ochi, vei auzi cu alte urechi fara sa traiesti in trup: inceteaza sa te mai indoiesti cum ca nu mai exista o alta viata. Ghenadie s-a trezit brusc si a vrut sa zica: “vis a fost“, dar s-a oprit si s-a intrebat: „Oare a fost vis sau realitate? A fost lectia cuiva? A lui Dumnezeu?” Nu a putut sa-si dea un raspuns exact, caci era materialist, dar de atunci putin cate putin a inceput sa creada. Ghenadie insusi, devenit crestin a povestit intamplarea fericitului Augustin si acesta a consemnat-o intr-una din cartile sale.
Extras din Pr. Stefanos Anagnostopoulos, Explicarea Dumnezeiestii Liturghii, Editura Bizantina

Stop being a glass. Become a lake.

An aging master grew tired of his apprentice’s complaints. One morning, he sent him to get some salt. When the apprentice returned, the master told him to mix a handful of salt in a glass of water and then drink it.

“How does it taste?” the master asked.

“Bitter,” said the apprentice.

The master chuckled and then asked the young man to take the same handful of salt and put it in the lake. The two walked in silence to the nearby lake and once the apprentice swirled his handful of salt in the water, the old man said, “Now drink from the lake.”

As the water dripped down the young man’s chin, the master asked, “How does it taste?”

“Fresh,” remarked the apprentice.

“Do you taste the salt?” asked the master.

“No,” said the young man. At this the master sat beside this serious young man, and explained softly,

“The pain of life is pure salt; no more, no less. The amount of pain in life remains exactly the same. However, the amount of bitterness we taste depends on the container we put the pain in. So when you are in pain, the only thing you can do is to enlarge your sense of things. Stop being a glass. Become a lake.

Author unknown | Artwork by Duy Huynh (www.duyhuynh.com)

Casa Sufletului

Un batran tamplar se afla in pragul pensionarii.
Era inca in putere, de aceea patronul sau il mai dorea la lucru in echipa sa.
Cu toate acestea, batranul era hotarat sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie.
Renunta la un salariu bunicel, dar prefera linistea.
Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul ii ceru sa mai construiasca doar o singura casa.
Batranul accepta, insa nu mai punea suflet în ceea ce facea.
Chema ajutoare nepricepute si folosea scanduri nepotrivite. Si lui ii era rusine de cum arata ultima lucrare.
Cand, in cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Ii darui tamplarului cheia de la intrare, zicându-i:
“Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!”
Tamplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca isi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel.
Asa e si cu noi. Ne construim vietile, punand in ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim in casa pe care tocmai ne-am construit-o. Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Insa nu ne putem intoarce înapoi.
Ia aminte! Tu esti tamplarul. In fiecare zi bati un cui, asezi o scandura sau ridici un perete.
Viata e întocmai cum ti-o cladesti.
Alegerea pe care o faci azi, zideste casa in care vei locui maine.

Aminteste-ti sa lasi paharul din mana

O doamna psiholog se plimba într-o cameră în timp ce preda managementul stresului la o audiență. Cand a ridicat un pahar de apă, toată lumea se aștepta sa întrebe "pe jumătate gol sau pe jumătate plin ,e paharul?''. În schimb, cu un zâmbet pe fața, ea a întrebat: "Cât de greu este acest pahar cu apă?"

Răspunsuri variate, intre 100 grame si 300 de grame, au venit imediat.
Ea a răspuns, "greutatea reala nu contează''. Aceasta depinde de cât de mult il tin in mana. Dacă l-as ține un minut, nu este o problemă. Dacă l-as ține timp de o oră, voi avea o durere în brațul meu. Dacă l-as ține pentru o zi, brațul meu va amorti si il voi simti ca si paralizat.

În fiecare caz, greutatea paharului nu se schimbă,ramane aceeasi, dar cu cat perioada in care il tin e mai lunga, greutatea pare a fi tot mai mare.Ea a continuat," Stresul și grijile în viață sunt ca acest pahar cu apa. Gândiți-vă la ele pentru un timp și nu se întâmplă nimic.Gândiți-vă la ele un pic mai mult și începe să doară. Și dacă va ganditi la ele toată ziua, va veti simti paralizati - incapabili de a mai face ceva ".
Este important să vă amintiți să dați drumul problemelor voastre. Cât mai devreme , in timpul zilei, puneti toate sarcinile jos. Nu le purtati cu voi de-a lungul serii,al noptii si chiar in ziua ce va urma.

Visul unei omizi

O omidă micuță coboară, într-o zi, înspre pământ. Foarte aproape de drumul ei era o lăcustă. “Unde te duci?”, a întrebat-o. Fără să se oprească din mers, omida a răspuns: “Am avut un vis azi-noapte; visam că priveam toată valea, de pe vârful muntelui înalt. Mi-a plăcut ce am văzut în vis şi mi-am propus să fac acest lucru.”
Surprinsă, lăcusta a zis, în timp ce prietena ei se îndepărta: “Trebuie să fii nebună! Cum vei putea ajunge tu, până acolo? Tu, o simplă omidă! O piatră va fi un munte, o băltoacă o mare și orice trunchi de copac, o barieră de netrecut.” Dar omiduța era deja departe și nu o mai auzea. Piciorușele ei minuscule nu se opreau din mers.
Deodată, s-a auzit vocea unui scarabeu: “Unde mergi aşa hotărâtă?” Deja transpirată, omiduța i-a zis gâfâind: “Am avut un vis şi vreau să-l realizez, să urc pe munte, ca să privesc de acolo, toată lumea.”
Scarabeul nu s-a putut abține din râs, s-a oprit la un moment dat și a zis: “Nici măcar eu, cu picioare atât de mari, nu aş putea să fac un lucru atât de ambiţios.” Se tăvălea pe jos de râs, în timp ce omida îşi continua drumul.
În acelaşi fel, păianjenul, cârtiţa, broasca şi floarea au sfătuit-o pe prietena noastră să renunţe. “Niciodată nu vei reuşi!”, îi spuneau, dar înăuntrul ei era ceva ce o împingea înainte. Deja sfârşită de oboseală, pe punctul de a muri, s-a hotărât să se oprească ca să se odihnească şi să-şi facă, cu un ultim efort, un culcuş unde să înnopteze.
“Voi fi mai bine”, a fost ultimul lucru pe care l-a zis şi a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă rămăşiţele. Ea era creatura cea mai nebună dintre toate. Mormântul ei li se părea un monument al absurdităţii. Era un refugiu demn de cineva care a murit încercât să-şi realizeze un vis irealizabil. Într-o dimineaţă în care soarele strălucea în mod neobişnuit, toate animalele s-au adunat în jurul acelui mormânt, care se transformase într-un avertisment pentru cei îndrăzneţi. Deodată, au rămas înmărmuriţi.
Acea crustă tare a început să crape şi, cu uimire, au văzut nişte ochi şi o antenă care nu putea fi ale omidei pe care ei o credeau moartă. Încetul cu încetul, ca pentru a le da timp să îşi revină după şoc, au ieşit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acelei fiinţe impresionante pe care o aveau în faţă: un fluture.
Nu a mai fost nimic de zis, căci toţi ştiau ce avea să facă: va zbura până la marele munte şi îşi va realiza visul; visul pentru care trăise, pentru care murise şi pentru care s-a întors la viaţă.

Povestea unui licurici

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.

Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna.

Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză… și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți.

Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.

Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră...

Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o. Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec.

Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică.

Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:

- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.

-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!


De cele mai multe ori, tristețea teama, ura ne copleșesc în așa măsură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.

Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare.

Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire.

Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.

Povestea vulturului

Este povestea vulturilor care traiesc pe varfurile cele mai inalte ale muntilor Anzi, in conditii deosebit de dure; acolo isi au locuinta. Si cu toate acestea, aceasta rasa traieste cel mai mult. Secretul supravietuirii lor sta intr-o enzima protectoare emisa la baza fulgilor; astfel corpul vulturului este protejat impotriva calamitatilor in care isi duce viata.Desi conditiile sale de viata sunt dintre cele mai dure, el poate atinge varsta de 70 de ani.Dar ca sa ajunga la acest punct, vulturul trebuie sa ia o decizie grea ...
Incepand de la varsta de 40 de ani unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile sa sustina prada. Ciocul lung si ascutit i se inconvoaie devenind din ce in ce mai impropriu pentru sfasiatul prazii.
Aripile-i grele si imbatranite de ani si de grosimea penelor, ii infraneaza zburul si ii obosesc muschii pieptului. Si, ce este mai grav, enzima protectoare inceteaza sa mai fie emisa, lipsind astfel vulturul de protectia atat de necesara.
Atunci vulturul are doar doua optiuni:
- sa moara ... sau
- sa treaca printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile
In acel moment, pentru vultur, este imperios necesar sa gaseasca o crapatura pe un pisc inalt, unde sa isi incropesca un adapost.
Acolo el isi loveste continuu ciocul incovoiat de o stanca pana cand acesta se rupe.
Dupa ce isi rupe ciocul el asteapta sa ii creasca cel nou apoi isi smulge unghiile.
Incet, incet se imbraca din nou cu pene tinere alimentate din belsug la baza cu pretioasa enzima protectoare.
Si astfel, dupa cinci luni, vulturul isi reia faimosul zbor pentru care a fost creat si pentru care, de fapt, traieste ...... inca 30 de ani.
Povestea vulturului poate fi povestea noastra a fiecaruia in parte ... De multe ori, ca sa supravetuim, trebuie sa trecem printr-un astfel de proces. Cateodata trebuie sa renuntam la trecut, simboluri, indeledniciri sau obiceiuri.
Numai eliberandu-ne de vechile obiceiuri, de vechile practici, vom putea profita de prezent privind increzatori spre viitor.

Povestea regelui Solomon…

Era o data 2 femeicare locuiau in aceasi casa….mancau impreuna, dormeau impreuna…imparteau totul. Cand una dintre ele a ramas gravida se facu ca si cealalta sa ramana…si astfel isi traiau ele viata linistite. In momentul in care una dintre ele a nascuta la caeva ore dupa nascu si cealalta!
Intr-o zi una din femei, din neatentie, se aseza pe copilul ei si il strivi. De ciuda lua copilul viu al celeilalte femei si puse in locul lui pe cel mort.
Seara cand veni cealalta femeie aceasta din urma isi dadu seama de fapta primeia si o intreba: "Asta nu este copilul meu…de ce ai schimbat copiii?". Femeia se apra si spunea ca nu este adevarat.
Si au continuat asa femeile pana cand s-au decis sa-si caute dreptate la regele de pe atunci, marele rege Solomon!
Ajunse in fata regelui acesta le ceru sa vorbeasca pe rand: "femeia aceasta si-a omorat copilul si l-a schimbat cu al meu, facandu-ma sa cred ca este al meu!". Cealalta femeie ca sa se apere spuse: "nu este adevarat…nu am schimbat nimic…acesta este copilul meu…al ei a murit!".
Ascultandu-le regele Solom ceru sa i se aduca copilul si o sabie. Lua copilul si ridica sabia spunand: "vom imparti copilul in doua ca sa facem pace!". La auzul acestor cuvinte – mama copilui cazu in genunchi si spuse regelui: "Nu omori copilul…mai bine da-l acestei femei…dar nu il omori!". Cealalta femeie – care il schimbase – spune: "Imparte-l in doua!".
Aunci regele Solomon poruncise: "Da-ti copilul primei femei – ea este mama naturala a copilului! Pentru ca o mama nu accepta niciodata sa-si sacrifice copilul!

Grauntele de cafea

O fata se vaita tatalui sau ca nimic nu-i iesea bine. Nu stia cum sa faca sa avanseze si ea in viata, si se considera invinsa. Era obosita sa lupte fara a obtine nici un rezultat. Avea impresia ca de fiecare data cand rezolva o problema, aparea alta.Tatal sau, un bucatar, a adus-o la serviciu cu el. A luat 3 oale si le-a pus cu apa la fiert. Cand a inceput sa fiarba apa, a pus morcovi intr-una, oua in alta si in ultima niste cafea. Le-a lasat sa fiarba fara sa spuna un cuvant si suradea fetei lui.
Fata astepta cu nerabdare, intrebandu-se ce vroia sa faca tatal ei. Dupa 20 de minute, tatal a stins focul. A scos ouale intr-un castron, a scos morcovii intr-o farfurie si la sfarsit a pus cafeaua intr-o ceasca. Privindu-si fiica a intrebat-o: Draga, ce vezi aici?
"Oua, morcovi si cafea", a raspuns ea.
I-a spus sa atinga morcovii. Ea i-a atins si a observat ca sunt moi. Apoi i-a cerut sa ia un ou si sa-l curete de coaja. Atunci ea a observat ca e foarte tare. Dupa care i-a cerut sa guste din cafea. Si ea a inceput sa rada si sa soarba lichidul parfumat.
Surprinsa si intrigata l-a intrebat pe tatal sau: Ce semnificatie au toatea astea, tata? Atunci el i-a explicat ca cele 3 elemente au infruntat aceeasi adversitate: apa fiarta. Doar ca au reactionat complet diferit: Morcovii s-au inmuiat si au devenit usor de sfaramat. Ouale au devenit foarte dure. In schimb cafeaua a schimbat apa.
Care din aceste elemente te crezi tu? Cand adversitatea bate la usa ta, cum raspunzi? si-a intrebat fata.
Esti un morcov, care pare tare, dar, cand fatalitatea si durerea te ating, te inmoi si iti pierzi taria?
Esti un ou care incepe cu o inima maleabila, cu un spirit fluid, dar dupa o moarte in familie, o separare sau o despartire, devine dur si inflexibil? Pe din afara nu te schimbi, dar pe dinauntru ai un suflet si o inima amare?
Sau esti un graunte de cafea? Cafeaua schimba apa fiarta, elementul care-i cauzeaza durerea. Cand apa ajunge la punctul maxim de fierbere cafeaua lasa cea mai buna aroma si savoare.

Pasii nostri in viata...

Un barbat care a murit, a ajuns la Dumnezeu. Acesta ii ofera posibilitatea de a-si revedea toata viata ca pe un film.
Barbatul incepe sa vada o plaja pe care sunt urme de pasi si intreaba:
- Ai cui sunt pasii?
Dumnezeu ii raspunde: “Ai tai”
- Vad si ati pasi langa ai mei. Ai cui sunt acestia?
Dumnezeu ii raspunde: ” Ai mei – te-am insotit pe tot parcursul vietii.”
- Vad si o portiune in care sunt doar pasii mei…
Dumnezeu: “Atunci ti-a murit sotia, aveai probleme cu copiii….”
- Pai bine, atunci cand aveam mai multa nevoie de Tine, de ce nu ai fost langa mine?
Dumnezeu: ” Am fost… Te-am dus in brate.”

Aceasta este o poveste pe care am auzit-o de la o colega draga, experta in povesti si care mi-a ramas in suflet. Sper sa rezoneze si cu voi, atunci cand o veti citi.

Psihoterapeut, Ruxandra Marcu

Metafora creionului

Copilul isi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, intreba:

- Scrii o poveste care ni s-a intâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zambi şi-i spuse nepotului:

- E adevărat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea să fii ca el, cand vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.

- Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!

- Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti să le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste in buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti să faci lucruri mari, dar să nu uiti niciodata că exista o Mana care ne conduce pasii. Pe aceasta mana o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate: din cand in cand trebuie sa ma opresc din scris si să folosesc ascutitoarea. Asta inseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pana la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie să folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie să intelegi ca a corecta un lucru nu inseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul că ne menţinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se intampla inlauntrul tău.


Si, in sfarsit,a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie să incerci sa fii constient de fiecare fapta a ta!

Stii cat valorezi?

- Înţeleptule, am venit la tine pentru că mă simt atât de mic, de neînsemnat, nimeni nu dă doi bani pe mine şi simt că nu mai am forţa să fac ceva bun… Ajută-mă, învaţă-mă cum să fac să fiu mai bun? Cum să le schimb oamenilor părerea despre mine?
Fără ca măcar să se uite la el, bătrânul îi spuse:
- Îmi pare rău, băiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personală. Poate după aceea… Apoi, după o mică pauză adaugă: Dacă însă m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate că aş rezolva problema mea mai repede şi aş putea să mă ocup şi de tine.
- Aaa…încântat să vă ajut, bâigui tânărul cam cu jumătate de gură, simţind că iarăşi e neluat în seamă şi amânat.
- Bine, încuviinţă bătrânul învăţat, şi îşi scoase de pe degetul mic un inel şi-l întinse tânărului adăugând: ia calul pe care-l găseşti afară şi du-te degrabă la târg. Trebuie să vând inelul acesta pentru că am de plătit o datorie. E nevoie însă ca tu să iei pe el cât se va putea de mulţi bani, dar ai grijă, nici în ruptul capului să nu-l dai pe mai puţin de un bănuţ de aur. Pleacă şi vino cu banii cât mai repede!
Tânărul luă inelul, încălecă şi plecă. Odată ajuns în târg începu să arate inelul în stânga şi-n dreapta, doar-doar va găsi cumpărătorul potrivit. Cu toţii manifestau interes pentru mica bijuterie, până când le spunea cât cere pe ea. Doar ce apuca să le zică de bănuţul de aur că unii râdeau, alţii se încruntau sau îi întorceau imediat spatele. Un moşneag i-a explicat cât de scump este un ban de aur şi că nu poate să obţină un asemenea preţ pe inel. Altcineva s-a oferit să-i dea doi bani, unul de argint şi unul de cupru, dar tânărul ştia că nu poate vinde inelul pe mai puţin de un bănuţ de aur, aşa că refuză oferta. După ce bătu târgul în lung şi-n lat, răpus nu atât de oboseală, cât mai ales de nereuşită, luă calul şi se întoarse la bătrânul înţelept. Tânărul şi-ar fi dorit să aibă el o monedă de aur pe care s-o poată da în schimbul inelului, ca să-l poată scăpa pe învăţat de griji şi, astfel, acesta să se poată ocupa şi de el. Intră cu capul plecat.
- Îmi pare rău, dar n-am reuşit să fac ceea ce mi-aţi cerut. De-abia dacă aş fi putut lua doi sau trei bănuţi de argint pe inel, dar nu cred să pot păcăli pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ţi imaginezi cât adevăr au vorbele tale, tinere prieten!, spuse zâmbitor înţeleptul. Ar fi trebuit ca mai întâi să cunoaştem adevarata valoare a inelului. Încalecă şi aleargă la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine decât el cât face. Spune-i că aş vrea să vând inelul şi întreabă-l cât ţi-ar da pentru el. Dar, oricât ţi-ar oferi, nu-l vinde. Întoarce-te cu inelul!
Flăcăul încălecă şi plecă în goană…Bijutierul examină micul inel, îl privi atent cu o lentilă, îl răsuci şi apoi zise:
- Spune-i învăţătorului că dacă ar vrea să-l vândă acum, nu-i pot oferi decât 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? – exclamă năucit tânărul.
- Da, răspunse bijutierul. Ştiu că-n alte vremuri ar merita şi 70, dar dacă vrea să-l vândă degrabă, nu-i pot oferi decât 58.
Tânărul mulţumi şi se întoarse degrabă la învăţat povestindu-i pe nerăsuflate cele întâmplate.
- Ia loc, te rog, îi spuse acesta după ce-l ascultă. Tu eşti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasă şi unică. Şi, ca şi în cazul lui, doar un expert poate spune cât de mare este valoarea ta. Spunând acestea, luă inelul şi şi-l puse din nou pe degetul mic. Cu toţii suntem asemenea lui, valoroşi şi unici, perindându-ne prin târgurile vieţii şi aşteptând ca mulţi oameni care nu se pricep să ne evalueze…

Povestea celor trei copaci

sursa foto: planse-de-colorat-copii.blogspot.com

A fost odata ca niciodata un deal, si pe dealul acesta cresteau trei copaci inalti. Cum e vorba de o poveste, copacii aveau si ei visurile lor, pe care si le povesteau unul altuia. Primul a spus:
-Eu vreau sa fiu transformat in corabie, sa duc pe mare printii si printesele lumii.
-Eu, a zis al doilea copac, as vrea sa fiu transformat intr-un sipet care sa tina comorile cele mai mari ale lumii.
-Eu, zise ultimul copac, vreau sa ajung cel mai mare si mai falnic copac de pe dealul asta si sa se uite cu respect spre mine toti oamenii.
Intr-o zi au venit acolo taietorii de lemne. Primul copac jubila cand a fost taiat, caci se vedea cea mai mare corabie construita vreodata. Al doilea la fel, caci se vedea o lada plina de aur curat. Al treilea era ingrozit, dar a fost si el taiat.
Primul copac a fost dus intr-un sat de pescari si transformat in cateva barci de pescuit. Al doilea, in loc de lada cu comori, a fost facut iesle pentru animale. Al treilea a fost taiat in doua bucati si lasat intr-un grajd, vreme de multi ani.
Visurile copacilor pareau sa fi fost sfaramate. Corabiile, comorile si semetia pareau acum atat de departe. Dar… Peste ani, o femeie insarcinata nu a avut unde sa nasca si a nascut in ieslea facuta din trunchiul celui de-al doilea copac. Mai tarziu, fiul ei a iesit pe mare intr-o zi cu barcile facute din primul copac si s-a
facut furtuna mare. El a spus furtunii sa stea si furtuna L-a ascultat. Dupa o vreme, omul acela a carat in spate lemnele facute din cel de-al treilea copac si a fost rastignit pe o cruce facuta din lemnul acestuia. O iesle poate sa tina cea mai mare comoara, o barca de pescuit poate sa il transporte pe cel mai mare rege, iar doua lemne pot fi copacul cel mai inalt vazut vreodata.

Hakimul stie tot! Poveste terapeutica

Un bărbat a fost lovit de o boală serioasă şi se pare că moartea sa era aproape. Din teamă, soţia sa a chemat un hakim, doctorul de la oraş. Hakimul l-a consultat mai mult de patru ore, i-a verificat pulsul, şi-a pus capul pe pieptul bărbatului, l-a întors pe burtă şi apoi pe partea cealaltă, l-a ridicat în picioare şi apoi l-a aşezat în şezut, i-a deschis ochii, s-a uitat în gura sa şi apoi a spus cu convingere:
― Dragă femeie, din păcate am veşti triste pentru tine; soţul tău este mort de două zile.
În acest moment, bărbatul bolnav s-a ridicat în capul oaselor şi a scâncit speriat:
― Nu, draga mea, sunt încă viu.
Soţia l-a plesnit peste cap şi a replicat furioasă:
― Linişte! Hakimul este un expert. El trebuie să ştie.
(Poveste persană)
javascript:void(0)

sursa: http://www.pasi.ro/revista/numarul18/adevarata-intelepciune.html

Povestea potcovarului

sursa: http://www.bretea-romana.ro/galerie_foto_cultura/images/35%20potcoava.jpg

Trăia odată un potcovar. Şi el îşi făcea meseria ca nimeni altul. Deşi caii încălţaţi de el alergau mai uşor ca niciodata, potcovarul nostru nu era fericit. Potcoavele sale purtau un însemn tainic şi, deşi drumurile erau pline de acest mic semn, omul nu era mulţumit de viaţa sa. Astfel că, într-o zi, încuie potcovăria sa vestită, de la marginea pădurii, şi plecă în lume.
Şi începu să-i plictisească şi să-i mire pe oameni cu întrebări despre fericire. Dar răspunsuri limpezi nu află. Oameni pe care îi întâlnea nu se prea gândeau la fericire, îşi duceau viaţa care cum putea şi cu asta basta. Şi omul nostru continuă să colinde pribeag, ani şi ani de-a rândul, până ajunse într-un ţinut despre care începu să-l bântuie o amintire … I se păreau cunoscute ba un cot de apă, ba un stejar, ba o turlă aurie.
Întrebă şi aici: ştiţi ce este fericirea? Şi fu răsplătit cu aceleaşi răspunsuri evazive, nătânge, până ce, într-o zi, unul îi spuse limpede:
- Păi, nu. Eu nu sunt fericit.
- De ce, omule?
- Nu vezi? Îmi lipseşte un picior!
- E important?
- Taie-ţi un picior şi ai să vezi. Dacă te interesează însă, află că am cunoscut cândva un om fericit!
- Chiar?
- Chiar, chiar! Vezi linia pădurii? Acolo a existat cândva o potcovărie. Un potcovar straşnic o stăpânea. Pe toate potcoavele el cioplea o inimă mică, dar îndeajuns de mare să poată fi observată pe orice drum. Şi toate drumurile erau pline de însemnul lui …Dar a plecat în lume. Nu se ştie unde. Probabil nu stia că e fericit.
- De ce nu i-a spus-o careva? întrebă omul nostru.
- Dar cum să spui asemenea lucruri, cumetre, cu ce fel de cuvinte? (fragment din cartea “Deodată, inevitabilul … “, de Leonida Neamţu

Povestea omuletului de lemn - Max Lucado

sursa foto: http://peisagista.wordpress.com/2010/01/18/micul-univers-al-omului-din-lemn/

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati; unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina, unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca ea vreau sa fiu”, ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe banca de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
„Eu aici nu raman!”, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!” Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?”, il intreba Pancinello.
„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”
Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.
„Hmm…”, murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”
„Chiar nu-ti pasa?”
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”
Pancinello incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?”
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli.
„Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!”
„Cum adica?”
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”
„Pai, nu prea…” Eli zambi.
„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!” Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina …

Despre curajul de a risca o incercare

Un rege isi puse curtea la incercare pentru un post important. Numerosi oameni puternici se aflau in jurul lui. " Inteleptilor - spuse regele -, am o problema si vreau sa vad care dintre voi este in stare sa o rezolve." Ii conduse pe oameni la o usa enorma, mai mare decat vazuse cineva vreodata. Regele le explica: "Aici vedeti cea mai mare si cea mai grea usa din regaltul meu. Care dintre voi poate sa o deschida?" Unul dintre curteni scuturara doar din cap. Altii care se numarau printre cei intelepti, se uitara la usa mai de aproape, dar recunoscura ca nu pot sa o faca. Cand inteleptii spusera asta, restul curtii consimti ca aceasta problema era prea dificil de rezolvat. Un singur vizir se duse la usa. O examina cu ochii si cu degetele si, in cele din urma o trase cu o smuncitura puternica. Si usa se deschise. Fusese lasata intredeschisa numai, nu inchisa complet si nimic atceva nu fusese necesar decat bunavointa de a realiza ceva si curajul de a actiona cu indrazneala. Regele spuse: "Vei primi postul de la curte, pentru ca tu nu te bizui doar pe ceea ce vezi sau auzi; tu iti pui propriil eputeri in joc si risti o incercare." (N. Peseschkian)

imagine preluata din sursa: http://www.flickr.com/photos/rufux/3198835271/

Umbre pe cadranul solar

 imagine preluata din sursa: http://www.robintel.ro/index.php/galerie-foto/romania/cluj-napoca/2010/gradina-botanica.html

Odata, in Orient, un rege a vrut sa faca o bucurie supusilor sai . Deoarece ei nu stiau ce este acela un ceas, s-a intors dintr-o calatorie cu un cadran solar. Darul lui a schimbat vietile oamenilor din imparatie. Ei au inceput sa faca distinctie  intre partile zilei si sa-si imparta timpul. Devenind mai punctuali, ordonati, de incredere si muncitori, au dobindit mari bogatii si un nivel ridicat de viata. Cand regale muri, supusii lui s-au intrebat cum ar putea aduce un omagiu realizarilor sale. Deoarece cadranul solar simboliza generozitatea regelui si ii datorau succesele lor, s-au decis sa construiasca in jurul cadranului un templu splendid, cu o cupola de aur. Dar, cand templul a fost terminat si cupola inaltata deasupra discului, razelele soarelui nu au putut ajunge la discul solar. Umbra, care le indicase cetatenilor ora disparuse; punctul comun de orientare, cadranul solar, era acoperit. Ca urmare, unii oameni nu au mai fost punctuali, altii-de incredere, iar altii-harnici. Fiecare a facut ce l-a taiat capul si imparatia s-a prabusit.