Grup de formare in Training Autogen - metoda Schultz

S-a deschis listă de asteptare pentru un nou grup de formare în Training Autogen metoda
Schultz. Formarea incepe în cursul anului 2011.

Trainingul Autogen este o tehnică de relaxare psihoterapeutică, stiintifică, elaborată în Germania anilor 1920 de către psihiatrul Johannes Heinrich Schultz.

Efectele învătării trainingului autogen:
•odihnă si recuperare după efort
•autorelaxare
•reducerea durerii
•reducerea anxietătii
•îmbunătătirea tulburărilor de somn
•întărirea sistemului imunitar
•întărirea eului prin formele sugestive speciale
•schimbarea perceperii problemelor
•cresterea autocontrolului voluntar

Te afli în grupul tintă, dacă:
• te simti stresat si obosit
• ai examene în viitorul apropiat
• pentru autocunoastere
• ai probleme de sănătate cărora medicii nu le-au găsit o cauză fiziologică
• doresti ca relaxarea sa dureze in timp
• doresti sa ai o nastere mai usoara
• suferi de enurezis/encoprezis
• daca ai migrene
• daca suferi de anxietate generalizata sau liber flotanta, fobii, depresii, tulburari ale somnului, adictii, probleme comportamentale, atacuri de panica, stres, PTSD, depresie de doliu, tulburari alimentare, distres asociat bolilor cronice, oboseala cronica, anxietate de separare, ticuri, nevroza obsesionala, etc.
• daca doresti sa iti imbunatatesti performante personale: a proceselor psihice (memorie, atentie, gandire, etc.), cresterea rezistentei la frustrare, intarirea eului, cresterea autocontrolului voluntar, etc
Antrenamentul Autogen Schultz este indicat si demonstrat stiintific ca eficient in boli care fac parte din: sistemul cardio vascular, respirator, genito-urinar, sistemul gastro-intestinal, endocrin si metaboloc, musculo-scheletar, neurologic si psihologic.
Durata formării: 5 luni
Programul întâlnirilor: 1 întâlnire/săptămână
Locatia: Sibiu, str. G-ral Magheru, nr.17
Investitie: 50 ron/întâlnire.

•Înscrierile se pot face până în momentul în care se formează grupul. Locurile sunt limitate.
REDUCERI:
•Pentru studenti, se acordă reducere de 20% din pret.
•Orice participant care aduce un prieten, beneficiază de 10% reducere!

Pasii înscrierii:
•ne contactati pe mail
•primiti un formular de înscriere
•trimiteti formularul completat
•când lista va fi completă, primiti invitatia la curs

Nu exista nici un risc daca va faceti o programare. SUNA ACUM la tel. 0744397886 sau scrie-mi un email: cabinet_psihoterapie@yahoo.com si spune “exista timp pentru toate” si beneficiati de prima sedinta GRATUIT!
Sedintele sunt total CONFIDENTIALE si nu implica niciun risc din partea dv.!
Trainer: psiholog/psihoterapeut Ruxandra MARCU
Se acordă DIPLOMĂ eliberată de către Asociatia de Psihoterapie Pozitivă.

Grup de suport pentru persoane care sunt in doliu

Cabinet Individual de psihologie Ruxandra Marcu organizeaza grup de suport care recent au suferit o pierdere si care au nevoie de suport psihologic. Grupul va fi deschis, adica pot intra oricand persoane noi in grup.

Obiectivul acestui grup:
- Sa ofere suport psihologic
- Sa ofere cadrul pentru a impartasi sentimentele pe care le incearca cu alte persoane aflate in aceeasi situatie
- Sa traverseze toate etapele perioadei de doliu cu suportul grupului si al terapeutului
- Sa fie suport pentru emotional

Daca te afli in aceasta situatie, posibil sa treci printr-o perioada de DEPRESIE. DEPRESIA in perioada de doliu este cea mai frecventa. Exista tratament, exista timp, exista grup de suport pentru TINE! “Exista timp pentru toate: un timp pentru ras si un timp pentru plans….” Nu te descuraja! Vino alaturi de noi si garantam ca iti va fi mai bine! Este important sa iti doresti asta!

Oricine trece prin perioada de doliu, trece si prin aceste etape.

1. Negarea - "Nu se poate sa fie adevarat!" – este faza in care nu constientizam ca pierderea s-a produs
2. Furia - "De ce mi se intampla asta mie? Cu ce am gresit? Nu merit sa mi se intample asta!" – este faza in care cautam sa dam vina pe noi sau pe altii, pe D-zeu, pe soarta, etc.
3. Disperarea - "Daca sunt mai bun, daca renunt la anumite lucruri sau obiceiuri, poate ca sufletul lui va fi intr-un loc bun!" - este faza in care majoritatea devin mai credinciosi in D-zeu, incearca sa fie mai buni, mai curati sufleteste...
4. Depresia - "Ce sens mai are sa mai traiesc, sau sa lupt? Pentru ce?" – este faza in care cautam resursele si motivatia fiecaruia
5. Acceptarea - " Stiu ca nu sunt vinovat!... Stiu ca nu aveam cum sa evit asta…" – este faza in care acceptati ca viata poate continua si ca merita traita!

Nu exista nici un risc daca va faceti o programare. SUNA ACUM la tel. 0744397886 sau scrie-mi un email: cabinet_psihoterapie@yahoo.com si spune “exista timp pentru toate” si beneficiati de prima sedinta GRATUIT!
Sedintele sunt total CONFIDENTIALE si nu implica niciun risc din partea dv.!

Programul: 1intalnire/saptamana
Investitie: 20 lei/persoana
Locatia: Sibiu, str. G-ral Magheru, nr.17

Povestea omuletului de lemn - Max Lucado

sursa foto: http://peisagista.wordpress.com/2010/01/18/micul-univers-al-omului-din-lemn/

Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau niste omuleti mici, din lemn, ciopliti toti de un tamplar pe nume Eli. Acesta isi avea atelierul pe un deal, de la a carui inaltime se vedea intreg satul.
Fiecare omulet era altfel. Unii aveau nasul mare, altii aveau ochii mari. Unii erau inalti, altii erau scunzi. Unii purtau palarie, altii purtau costum. Insa doua lucruri le erau comune: toti erau facuti de acelasi tamplar si traiau in acelasi sat.
De dimineata pana seara, zi de zi, omuletii faceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omulet avea o cutie plina cu stelute aurii si o cutie plina cu bulinute negre. Cat era ziua de lunga ii vedeai pe strazile satului lipind stelute sau buline unul pe celalalt.
Omuletii draguti, din lemn lustruit si frumos vopsiti intotdeauna primeau stelute, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sarita, nu primeau decat buline.
Tot stelute primeau si cei talentati; unii puteau ridica greutati deasupra capului, altii puteau sari peste cutii inalte. Mai erau unii care stiau cuvinte dificile, iar altii care cantau cantece frumoase. Acestora toata lumea le dadea stelute aurii. Asa se face ca unii omuleti aveau trupul plin de stelute… Ori de cate ori primeau cate o steluta se simteau atat de bine incat isi doreau sa mai faca ceva ca sa poata primi inca una.
Altii insa nu stiau sa faca prea multe lucruri si aveau parte doar de buline. Pancinello era unul dintre acestia din urma.
Tot timpul incerca sa sara cat mai sus, ca altii dar intotdeauna cadea la pamant. Iar cand ceilalti il vedeau jos se adunau buluc in jurul lui si lipeau buline pe el. De multe ori se mai si zgaria in cadere, lucru pentru care mai primea buline negre. Iar dupa aceea cand incerca sa le explice omuletilor de ce cazuse mereu spunea cate o neghiobie si toti se ingramadeau sa lipeasca si mai multe buline pe el.
Dupa un timp avea atat de multe incat nu mai vroia sa iasa pe strada, se temea ca va face iar ceva anapoda: cine stie, o sa-si uite palaria sau o sa calce intr-o balta… si imediat o sa primeasca bulinute!!!
Adevarul este ca avea atat de multe buline incat ceilalti omuleti veneau si ii lipeau altele fara nici un motiv.
„Merita multimea asta de buline negre”, isi spuneau omuletii unii altora.
„Este clar ca nu e bun de nimic!”
Dupa un timp Pancinello a ajuns sa creada ce se spunea despre el:
„Asa este, nu sunt bun de nimic!”, isi spunea el. In rarele dati cand iesea din casa statea cu cei care erau ca el, cu multe buline. Cu ei se simtea mai in largul lui.
Intr-o zi, se intalni cu un omulet total diferit de ceilalti: nu avea nici stelute, nici buline. Era din lemn si atat. Era o fata pe nume Lucia.
Sa nu credeti ca oamenii nu incercau sa lipeasca etichete si pe ea! Incercau numai ca nu ramaneau lipite ci cadeau. Fiindca nu avea nici o bulina, unii o admirau atat de mult incat se grabeau sa-i lipeasca o steluta. Dar nici una nu statea lipita. Altii insa o priveau cu dispret fiindca nu avea nici o stea si atunci vroiau sa ii lipeasca o bulina dar si aceasta cadea imediat.
„Ca ea vreau sa fiu”, ii trecu prim minte lui Pancinello.
„Nu mai vreau sa primesc etichete de la ceilalti!” Asa ca o intreba pe Lucia cum se face ca ea nu are nici o eticheta.
„Nu este mare lucru”, ii raspunse ea. „In fiecare zi ma duc sa il vad pe Eli.”
„Pe Eli?”
„Da, pe Eli, tamplarul, imi place sa stau cu el in atelier.”
„Dar de ce?”
„Ce ar fi sa descoperi singur? Du-te la el sus pe deal!” Si cu aceste cuvinte, Lucia se intoarse si pleca.
„Dar crezi ca-i va face placere sa ma vada?!?”, striga el dupa ea. Insa Lucia nu-l mai auzi. Asa ca Pancinello se intoarse acasa, se aseza la fereastra si incepu sa se uite cum alergau omuletii de colo-colo, lipindu-si etichetele unul pe celalalt.
„Dar nu este drept!”, isi spuse el suparat. Si pe loc se hotari sa mearga le Eli.
Se indrepta spre deal si urca pe cararea stramta pana ce ajunse in varf. Cand intra in atelier, facu ochii mari de uimire. Toate obiectele erau URIASE. Scaunul era cat el de inalt. Ca sa vada ce se afla pe banca de lucru trebui sa se ridice pe varfuri. Ciocanul era lung cat bratul lui! Inghiti in sec si isi zise:
„Eu aici nu raman!”, si se indrepta spre iesire. Dar chiar atunci isi auzi numele:
„Pancinello, tu esti?”, se auzi un glas patrunzator. Pancinello se opri.
„Cat ma bucur sa te vad, Pancinello! Vino mai aproape, vreau sa te vad mai bine!” Pancinello se intoarse incet si il privi pe mesterul tamplar, un barbat inalt, cu o barba stufoasa.
„Stii cum ma cheama?”, il intreba Pancinello.
„Bineinteles ca stiu, doar eu te-am creat!”
Eli se pleca, il ridica de jos si il aseza langa el pe banca.
„Hmm…”, murmura mesterul ingandurat, in timp ce se uita la bulinele negre ale lui Pancinello.
„Se pare ca ai adunat ceva etichete…”
„Nu am vrut, Eli! Am incercat din rasputeri sa fiu bun!”
„Pancinello, copilul meu, in fata mea nu este nevoie sa te aperi! Mie nu-mi pasa ce spun ceilalti despre tine!”
„Chiar nu-ti pasa?”
„Nu, si nici tie nu ar trebui sa-ti pese! Cine sunt ei – sa imparta etichete bune sau rele? Si ei sunt tot omuleti de lemn ca tine. Nu conteaza ce gandesc ei, Pancinello. Conteaza doar ceea ce gandesc eu, iar eu cred ca esti o persoana tare deosebita!”
Pancinello incepu sa rada:
„Eu, deosebit? De ce as fi deosebit? Nu pot sa merg repede, nu pot sa sar, vopseaua mi se duce. De ce as insemna ceva pentru tine?”
Eli se uita la Pancinello, isi puse mana pe umarul lui micut si spuse incet:
„Fiindca esti al meu, de aceea insemni foarte mult pentru mine!”
Nimeni…, niciodata… nu-l mai privise astfel pe Pancinello.. . si in plus, cel care-l privea astfel era chiar creatorul lui! Nici nu mai avea cuvinte…
„In fiecare zi am sperat ca vei veni la mine”, continua apoi Eli.
„Am venit fiindca m-am intalnit cu cineva care nu avea nici un fel de etichete”, raspunse Pancinello.
„Stiu, mi-a povestit despre tine.”
„De ea de ce nu se prind etichetele?”
„Fiindca a hotarat ca este mai important ce gandesc eu despre ea, decat ce gandesc altii. Etichetele se lipesc de tine doar daca le lasi!”
„Cum adica?”
„Etichetele se lipesc doar daca le consideri importante. Dar cu cat te increzi mai mult in dragostea mea, cu atat mai putin iti pasa de etichetele pe care ti le pun ceilalti oameni. Intelegi?”
„Pai, nu prea…” Eli zambi.
„Vei intelege cu timpul. Acum esti inca plin de buline negre. Deocamdata iti va fi de ajuns sa vii la mine in fiecare zi, iar eu iti voi aduce aminte cat de important esti pentru mine.”
Eli il puse jos pe Pancinello. In timp ce acesta se indrepta spre usa, Eli ii spuse:
„Nu uita, esti o persoana deosebita fiindca eu te-am creat! Iar eu nu gresesc niciodata!” Pancinello nu se opri din mers, dar gandi:
„Cred ca Eli chiar vorbeste serios. Poate are dreptate!” Si chiar in clipa aceea cazu de pe el o bulina …

Despre cartea "Psihovampirii" de Hamid Peseschkian si Connie Voigt - in curs de aparitie

Cine sau ce este un psihovampir? De unde provine această denumire ? Ce face un psihovampir cu alţi oameni ? De ce este atât de important să-i recunoaştem pe aceşti hoţi de energie?
Termenul “psihovampir” este unul metaforic, menit să simplifice înţelegerea faţă de acei oameni care ne fură energie. Trebuie tratat cu ceva lejeritate, dar totodată cu seriozitate.
(....)
Această carte pleacă de la premiza, că noi toţi putem fi înconjuraţi de hoţi de energie sau psihovampiri, care ne pun în situaţii de stres emoţional. Paleta tipurilor de vampiri este deosebit de variată, aceştia apărând în “costume”complet diferite. Cele 12 tipuri de psihovampiri identificate de autori vor fi descrise/caracterizate şi prezentate cu ajutorul unor întâmplări adevărate în prima parte a cărţii. În situaţiile cu oameni vampirici, domina în principiu un dezechilibru între energia pe care o investim şi cea pe care o primim înapoi. Dacă în cazul unora, psihovampirul este şeful, şeful de proiect, fostul partener, colegul de echipă, în cazul altora sunt părinţii, partenerul de viaţă sau prietena. În toate cazurile prezentate este descris mecanismul întâlnirii cu tipul de vampir respectiv.
A doua parte a cărţii este dedicată reflectării practice asupra propriei persoane. (...) Autorii ne auta sa depistăm un psihovampir în mediul apropiat. Diferite metode ne vor ajuta să recunoaştem posibili psihovampiri sau situaţii vampirice.
(....) De ce trăim experienţe altfel decât psihovampirii? Din ce cauze suntem expuşi atacurilor? Psihovampirii reacționează de obicei rănile vechi ale "victimelor" şi au astfel un efect de catalizare. “Autorul faptei” din psihovampir are nevoie la rândul său de energia altor oameni pentru a compensa propriile deficite. Aprecierea propriei valori, joacă aici un rol central, deoarece, atât autorul faptei cât şi victima îşi considera stima de sine ca fiind deficitară.
Capitolul 6 pune la dispoziţie o abordare terapeutică. În acest sens, este folosită metoda psihoterapiei pozitive că bază pentru un posibil autosprijin (self-help). Verificări preventive ajută în acest caz autosprijinul pentru acei care vor să meargă în profunzime. Sunt descrise in carte si măsuri preventive şi tehnici de imunizare în cazul când ne ocupăm cu hoţi de energie. Şi aici sunt puse la dispoziţie liste practice de verificare pentru a putea reflecta. Acestea cercetează fenomenul influenţei/determinării de către ceilalţi. Scopul fiecărui om este de a duce o viaţă în care să fie în general propiul stăpân.
Momentul neaşteptat al atacului este în cele din urmă o tehnică specifică psihovampirului. (.....)sunt date exemple şi recomandări pentru dezarmarea ad-hoc a psihovampirului. În continuare, în capitolul 9 se poate depista cu ajutorul testelor psihovampirice în mod individual, dacă sunt trimise semnale care pot fi identificate de către psihovampiri drept invitaţii la “atac”. În mod invers, fiecare poate afla pentru el însuşi, dacă este la rândul său un psihovampir pentru alţii - în cazul în care propriul vampirism nu a ieşit la iveală în prima fază a suspiciunii. Fiecare dintre noi poate deveni în mediul său un psihovampir – deseori fără a şti sau a voi.
Scopul major al acestei cărţi este să deschidă, în prima fază, ochii victimelor psihovampirilor, ca apoi să arate metode prin care acestea să se poată apăra, pentru că a-i schimba pe ceilalţi oameni este (aproape) imposibil. A-i face însă pe psihovampiri nedăunători nouă înșine nu este uşor, dar este posibil şi stă în puterea noastră.
Așadar, în primul rând, această carte nu se ocupă cu ce trebuie să schimbăm la ceilalţi, lucru care oricum nu promite succes. Mai degrabă, schimbarea începe la acel om, pe care fiecare dintre noi are cele mai multe şanse să-l schimbe: pe sine însuși. Pentru că în cele din urmă trebuie să recunoaştem că noi înşine îi cedăm psihovampirului putere asupra noastră. Este decizia noastră (inconştientă), ca o anumită persoană să aibă atâta putere asupra noastră. Trebuie așadar să învăţăm cum să trăim puternici în relaţiile profesionale şi personale, fiind proprii noştri stăpâni şi cum să creăm lucruri pozitive din asta.

Traducere: Ruxandra Marcu

Legendele creierului nostru

Ca neuronii nu se pot regenera, ca o frunte lata denota inteligenta, ca doar geniile folosesc mai mult de 15% din creier sint doar citeva dintre cele mai celebre neuromituri ale vremurilor noastre. ELLE demoleaza legenda si restabileste adevarul...

Dupa varsta de 2 ani, nu se mai nasc noi neuroni

Aceasta credinta e expirata din octombrie 1999, cind doi neurocercetatori de la Universitatea Princeton, Elizabeth Gould si Charles Gross, au publicat un studiu revolutionar: descoperisera innoirea celulei neuronale in creierul unei maimute adulte. Multi ani pina atunci, unul dintre principiile de capatii ale neurostiintelor era ca omul se naste cu toate cele 100 de bilioane de neuroni si ca un creier adult nu e capabil de neurogeneza. E adevarat ca in primii doi ani de viata se formeaza cei mai multi neuroni. Dar procesul continua si dupa aceasta virsta, doar ca incetineste cu trecerea timpului. Insa nu dispare, cum se credea. Practic, in prima copilarie se concentreaza majoritatea informatiei in capul nostru, de care se leaga ulterior tot ceea ce urmeaza a fi invatat. Descoperirea celor de la Princeton a fost confirmata mai tirziu, in martie 2000, cind un grup de cercetatori de la Universitatea Cornwell a demonstrat in laborator cum anumiti neuroni din zone-cheie pentru invatare si memorie se pot regenera. Dragos Cirneci, doctor in psihologie, spune ca nastem permanent noi neuroni. „Aceasta este, poate, cea mai mare descoperire din ultima vreme din domeniul neurostiintelor.” Asadar, tocmai s-au risipit regretele dupa neuronii irositi in noptile pierdute din studentie (prin biblioteci, evident, la ce credeai ca ma refer?). Iar vestile bune nu se opresc aici, caci neurogeneza poate fi stimulata si in mod controlat. Cum? Prin ceea ce se numeste „expunere la un mediu imbogatit”. Tehnicile sint mai aproape decit ti-ai fi imaginat, asa ca poti lua notite: de exemplu, studiile au dovedit faptul ca activitatea fizica stimuleaza producerea de neuroni. Cu o singura conditie: sa nu fie un antrenament de rutina, ci unul cu exercitii diversificate. De asemenea, cind te orientezi in spatiu, interactionezi cu persoane straine, cind inveti sa rezolvi probleme noi, sa operezi cu lucruri necunoscute sau cind faci exercitii de brainfitness, in tot acest timp „produci” practic noi neuroni. Insa la fel de important e si ce faci cu ei dupa asta, caci tot studiile demonstreaza ca noii neuroni mor daca nu sint folositi. Deci degeaba-i avem, daca nu stim sa-i folosim.

Marimea conteaza

Acest mit a intrat in stiinta in secolul al XIX-lea, cind oamenii au inceput sa faca masuratori si sa creada ca un cap mare sau anumite protuberante indica o inteligenta crescuta. Dragos Cirneci spune ca diferentele dintre oameni sint foarte subtile – la nivel de sinapse, nicidecum la nivel de marime a capului – si ca in nici un caz nu se pot vedea cu ochiul liber. (De tinut minte pentru urmatorul interviu la care mergi!) Iar dr. Horatiu Ioani, medic neurochirurg, explica despre anatomia creierului ca aceasta difera la fiecare om: „Nu exista doua creiere identice, asta e o alta legenda. E ca la amprente. Si nu exista doua creiere cu functiile in aceleasi zone. Aproximativ da, in aceleasi zone, dar spatierea poate varia pe arii de 2-3 centimetri patrati”. Iar pentru identificari precise, neurologia si neurochirurgia dispun de diferite tehnici. „Bineinteles ca anatomia respecta ce e scris in carti, dar fiecare creier e putin altfel.” Genii literare precum Turgheniev, cu un creier sub media populatiei, ca volum, sint o dovada a faptului ca zicala „Nu conteaza cit e de mare, ci cum se foloseste” se aplica si in cazul creierului. „Asta, spre deosebire de omul de Neanderthal, care avea un cap mult mai mare decit omul de rind”, spune Cirneci. Si exemplele pot continua: veverita are cel mai mare creier in ra­port cu restul corpului. Sau casalotul (un soi de balena) are cel mai mare creier dintre toate animalele cunoscute astazi. Adica de vreo opt ori mai voluminos decit al omului. Ceea ce nu il face deloc mai destept.

Folosim doar 10% din creier

Demolind cu convingere si acest mit, dr. Ioani isi aminteste de o pacienta care spunea ca „nu prea conteaza daca si-a scos tumora si jumatate din lobul temporal, din moment ce oricum foloseste doar 10% din creier”. Ceea ce ma face sa ma gindesc ca poate de aici ar fi trebuit sa incep articolul... Batalia miturilor: care e mai mare. Dar nici aici nu stiu cit e de relevant. De ce ne-ar fi inzestrat natura cu un asemenea creier, daca am fi folosit doar o asa mica parte din el? Acest mit a pornit din presa, de la un anumit psiholog american, William James, care a declarat pe la 1890 ca „in medie, o persoana isi atinge rar si doar o foarte mica parte din potential”. Ceea ce s-a transformat in „folosim doar 10% din creier”. Mai tirziu, dintr-o pura eroare jurnalistica, citatul i-a fost atribuit lui Albert Einstein. Acesta ar fi declarat ca, pentru a fi un geniu intr-ale fizicii, trebuie sa-ti folosesti tot creierul. „De unde miscarea New Age a inceput sa promoveze consumul de LSD si alte droguri pentru activarea intregului creier si crearea de genii”, spune Cirneci, care povesteste si cum Einstein a dez­mintit ulterior faptul ca ar fi spus asa ceva, motivind ca el este fizician, nu neuro­chirurg si deloc in masura sa faca astfel de afirmatii. Atunci sa dam cuvintul inapoi specialistului: „Totul e folosit din creier: de la neuroni la celule gliale, vase de singe, tot”, spune dr. Ioani. „O zona care nu e folosita se atrofiaza. La un pacient cu dementa Alzheimer, de exemplu, lobii frontali se vad imagistic ca o pruna uscata.” Iar acest lucru se mai evidentiaza la copiii care se nasc orbi si al caror cortex occipital (specializat in vedere) nu se dezvolta. Pentru ca pur si simplu nu primeste stimuli luminosi. Singurul adevar din aceasta poveste cu 10% este ca parti diferite ale creierului nostru se acti­vea­za in momente diferite. Situatie: citesti acest articol. Iti fo­lo­sesti vazul, deci cel mai probabil aria unde se proie­cteaza vederea e puternic activata. Dar oare insea­mna asta ca nu iti folosesti si picioarele? Chiar da­ca stai pe scaun, picioarele tale simt si misca, ele sint integrate in relatia cu mediul. Doar ca nu sint activa­te la fel ca atunci cind faci jogging. De altfel, cele mai multe boli psihice (anxietatile, depresia) sint re­zul­tatul unui deficit de inhibitie, nu de excitare la ni­velul creierului. In schizofrenie, de exemplu, se acti­veaza prea mult din creier si atunci apar halucinatiile.

Emisfera dreapta vs. cea stin­ga sau lupta dintre ratiune si simtire

Dragos Cirneci explica faptul ca dominanta emis­ferelor e un fapt real, insa strict din punct de vedere motor. Dreptacii sint dominati de emisfera stinga, iar stingacii de cea dreapta. „Ambele emi­sfere se ocupa in egala masura de emotii, doar ca de emotii diferite. A crede ca stinga e pur rationala si dreapta pur emotionala e o mare bazaconie”, declara el. Emisfera dreapta e responsabila mai degraba cu emotii de tipul anxietate, stres, panica, iar stinga de relaxare, bucurie, anticipare sau sex. |nsa si in emisfera stinga se regasesc anumite emotii negative, precum furia sau frustrarea. „E aceeasi zona care se activeaza cind te bucuri ca primesti ceva, de exemplu, si se stinge cind nu mai primesti, lasind loc furiei si frustrarii”, spune Dragos Cirneci. „E foarte complicat creierul. Si nu se judeca in termeni de umflaturi, volume, stinga, dreapta. Important e intregul. Nu se poate imparti nici macar in lucruri mai clasice, cum ar fi sediul vorbirii. Se asociaza emisfera stinga cu limbajul si dreapta cu spatialul. Ei bine, nu e chiar asa. Anumite elemente ale limbajului sint localizate in emisfera stinga, dar timbrul si inaltimea vocii sint in emisfera dreapta. La fel si aspecte care tin de partea emotionala a vorbitului.” Deci lucrurile sint interdependente si legate intre ele. A le privi in mod separat e o mare greseala.

Ca neuronii nu se pot regenera, ca o frunte lata denota inteligenta, ca doar geniile folosesc mai mult de 15% din creier sint doar citeva dintre cele mai celebre neuromituri ale vremurilor noastre. ELLE demoleaza legenda si restabileste adevarul...

Frunte lata = minte de geniu?

La fel cum se spune ca oamenii buni au urechi mari si cei rai le au mici, se mai spune si ca oamenii cu frunte lata sint mai inteligenti decit cei cu frunte ingusta. Dar ce inseamna lat si ingust cind vine vorba de frunte? Dimensiunile se refera la proportiile fetei, la etajele figurii, dupa anumite repere: limita inferioara de insertie a parului, punctul median dintre sprincene, punctul de sub nas si cel de sub barbie. Acestea delimiteaza intre ele trei etaje, care se masoara si se compara. Diferentele in functie de amplitudine se traduc in „lat” sau „ingust”. Exista tendinta de a crede ca o frunte mai lata e semn al unei bune dezvoltari intelectuale, insa pina acum nu exista studii care sa confirme aceast lucru. Exista doar studii care arata ca dimensiunea creierului nu are nici o legatura cu functia pe care el o poate indeplini, dupa cum tocmai am demolat doua mituri mai sus. Marian Stelian, director ge­ne­ral la Synergon Consulting­ (o companie care se ocu­pa de neruomarketing si cercetare), subliniaza ca nu e vorba nici de frunte, nici de marime, nici de numarul circumvolutiunilor. „Ceea ce face diferenta e conectivitatea dintre neuroni. Noi, ca specie, avem cel mai mare numar de conexiuni neuronale.” Insa ipoteza ca o frunte lata ascunde o minte mai isteata ramine deschisa, iar pina la noi descoperiri, sa ne ocupam si de alte mituri.

Sintem manipulati subliminal

Ideea de manipulare subliminala hraneste teoria conspiratiei si asaza masele intr-o solidaritate ciudata si o resemnare muta. Filozofia „ce sa fac, nu-i vina mea” serveste drept scuza foarte buna cind nu te poti opri din rontait alune, fumat tigari sau mincat pufuleti. Ce inseamna, de fapt, „subliminal”? Mesaje inserate in imagini si sunete, mesaje pe care mintea noastra le percepe, trecind insa nedepistate de filtrul constientei. Primul care a vor­bit despre „mesaje subliminale” a fost cer­cetatorul James Vicary. Omul a facut urmatorul experiment: la un cinema­to­graf, in timpul unui film, a proiectat timp de 1/3.000 secunde cuvintele „Coca-Cola” si „popcorn” si a observat comportamentul celor din sala. In con­se­cinta, vinzarea la cola a crescut cu 18%, iar la popcorn cu 57%. Apoi, gata, subiectul „subliminal” a explodat! De la inceputul anilor ’50 pina in anii ’70 s-au publicat carti despre tehnici de manipulare subliminala, interzise ulterior de Comisia Federala de Comunicatii a Statelor Unite (FCC). Ulterior, s-a repetat experimentul si s-a dovedit ca singurul lucru indus era senzatia de foame sau sete. Daca erau mai multe bauturi, oamenii nu le ale­geau in functie de mesajul proiectat, ci dupa pro­priul gust. Iar alte studii din anii ’70-’80 au confirmat ca reclamele subliminale influenteaza numai daca nu exista o preferinta personala anterioara in do­meniul respectiv. Deci Vicary se inselase, lucru confirmat si de Dragos Cirneci: „Eu mi-am facut masteratul pe liminal si spun ca nu e asa cum se crede. Mi-a luat doua luni sa stabilesc la 15 oameni pragul la care ei percep subliminalul. E diferit la fiecare, iar stabilirea acestui prag e un proces foar­te complicat...”. O alta poveste „celebra” legata de subliminal dateaza din 1990, cind a avut loc procesul Judas Priest. Atunci s-a iscat un scandal, in care parintii celor doi baieti care se sinucisesera sustineau ca versurile unei anumite melodii a trupei i-au determinat sa-si ia viata. La final, judecatorul a decis ca nu exista nici un fel de dovada stiintifica pentru a sustine acuzatia si cazul a fost inchis. Totusi, exista in continuare sustinatori ai ideii ca sintem bombardati de aceste mesaje subliminale prin publicitate si media, in general. Dar sa nu confundam casetele motivationale si cartile despre cum sa ne lasam de fumat cu ceea ce inseamna subliminal. Reclamele „la vedere” si-au dovedit eficienta prin sute sau mii de studii de marketing si nu au nimic de ascuns. Teoretic.

Scleroza vine la pachet cu batrinetea

Aici adevarul e mult mai trist decit mitul, fiindca involutia neuronilor incepe sa se manifeste cu mult inainte de batrinete. „Functia intretine organul” este o mare vorba, de care ar trebui sa tinem cont, incercind sa preintimpinam orice degenera­re a aptitudinilor noastre cerebrale. Tehnologia care a venit in ultimul timp sa ne faca viata mai usoara ne transforma in niste lenesi intelectuali, care apeleaza la calculator pentru orice inmultire cu doua cifre. Un scolar de 9 ani iti poate da clasa. Sau chiar si bunicii, dat fiind ca-n era lor era mai folosit capul decit tehnologia. Nu stiu altii cum sint, dar mie uneori mi-e greu sa tin minte ce date transfer dintr-o fereastra in alta, incit trebuie sa lucrez cu amindoua in paralel. Ca sa nu mai zic ce binecuvintare mi se pare functia de „reminder” a telefonului mobil! Care telefon nu e nici prea destept din fabricatie, ca nu-mi place concurenta. Iar prea multe butoane si aplicatii ma incurca din start. Revenind la mit, virsta aduce incetinirea tuturor proceselor din organism, iar creierul nu e deloc scutit de asta. Insa important de retinut e ca nu trebuie sa fii batrin ca sa fii uituc. Asta se poate intimpla la orice virsta. Ce putem face? Exista exercitii speciale de antrenare a atentiei, de crestere a memoriei, de stimulare in­telectuala, in general. Dragos Cirneci mentioneaza alt experiment: sub ob­servatie RMN, un copil, un adult si o persoana mai in virsta au de rezolvat aceeasi problema. Cine obtine cele mai bune rezultate in cel mai scurt timp? Adultul, bineinteles. Cine si-a solicitat cel mai mult creierul? Copilul si batrinul. Te-ai fi gindit? E logic intr-un fel, dar si o mica paca­lea­la la mijloc. Sa nu traim cu impresia ca, fiind oameni activi, ocupati si chiar cu rezultate bune la serviciu, ne folosim intregul potential. De fapt, atunci cind efectuam activitati cu care sintem obisnuiti, care ne sint la-ndemina (oricit de solici­tante pentru altii), lasam de fapt creierul sa leneveasca. Si Doamne fereste sa se obisnuiasca!

Creierul e ca un computer

Sau ca un burete. Adica, dupa ce isi atinge pragul de saturatie, nu mai poate fi adaugat nici un strop de informatie. Ca un hard disk care s-a umplut. Nu e asa. Puterea de stocare a creierului nostru e nelimitata. „Dar sa tinem cont ca avem si o functie de delete”, spune dr. Ioani. Intr-adevar, manifestindu-se ca un fel de inhibitie de protectie, creierul nu inregistreaza toate informatiile care ajung la noi. Le trece prin­tr-un filtru si le sorteaza in functie de importanta personala, emotionala, profesionala, sociala etc. Informatia ramine undeva, de unde poate fi accesata prin diverse tehnici. Cel mai reprezentativ exemplu e la un examen, cind stii ca ai invatat ceva anume, dar parca nu gasesti sertarul din care sa scoti datele respective. Asemanator e si cu sertarasele memoriei: unele sint mai la-ndemina si deschise mai des, altele doar din cind in cind. Spatiul nostru de stocare nu e, insa, limitat, iar potentialul e enorm. Memoria e si ea o functie, care poate fi antrenata, dupa cum spuneam. Imi amintesc de tocilarii de la scoala. Si de un profesor din facultate, care mi-a zis la un moment dat: „|ntotdeauna am apreciat oamenii care gindesc, ca pentru restul s-au inventat calculatoarele”. Mi-a spus ca e pacat de orice minte irosita, dar si de orice informatie nestocata, care contribuie la irosirea mintii. Fiindca pentru a gindi n-ai nevoie doar de cap, ci si de termeni. Nu stiu ce-o fi vrut sa zica, dar nota mi-a dat-o mai mare decit as fi meritat pentru ce scrisesem. Asta nu-i mit, e realitate. E un om care a avut incredere in mine. De asta zic: sa ne ingrijim mintea, caci e singura pe care o avem.

Miruna Siminel
Data publicarii: 08.02.2011
Sursa: http://www.elle.ro/Sanatate-Dieta/Health/Legendele-creierului-nostru

DE CE TIPA OAMENII UNII LA ALŢII ?

"Intr-o zi, un înţelept din India puse următoarea întrebare discipolilor sai:
- De ce tipa oamenii cand sunt supăraţi?
- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.
- Dar de ce sa tipi, atunci cînd cealaltă persoana e chiar lînga tine ? întreabă din nou înţeleptul.
- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celălalt ne aude, încearcă un alt discipol.
Maestrul întreba din nou:
- Totuşi, nu s-ar putea sa vorbim mai încet, cu voce joasă?
Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:
- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati ? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite ? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce ? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.
In final, inteleptul concluziona, zicand :
- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."
Mahatma Ghandi.