Casa Sufletului

Un batran tamplar se afla in pragul pensionarii.
Era inca in putere, de aceea patronul sau il mai dorea la lucru in echipa sa.
Cu toate acestea, batranul era hotarat sa se retraga, pentru a duce o viata mai linistita alaturi de familie.
Renunta la un salariu bunicel, dar prefera linistea.
Cu parere de rau pentru pierderea unui mester asa de priceput, patronul ii ceru sa mai construiasca doar o singura casa.
Batranul accepta, insa nu mai punea suflet în ceea ce facea.
Chema ajutoare nepricepute si folosea scanduri nepotrivite. Si lui ii era rusine de cum arata ultima lucrare.
Cand, in cele din urma o ispravi, patronul veni sa o vada. Ii darui tamplarului cheia de la intrare, zicându-i:
“Aceasta este casa ta, darul meu pentru tine!”
Tamplarul ramase uimit. Ce mare rusine! Daca ar fi stiut ca isi zideste propria casa, atunci ar fi facut-o cu totul altfel.
Asa e si cu noi. Ne construim vietile, punand in ele adeseori nu tot ceea ce e mai bun. Apoi, cu uimire, realizam ca trebuie sa traim in casa pe care tocmai ne-am construit-o. Daca am putea-o reface, am face-o mult diferita. Insa nu ne putem intoarce înapoi.
Ia aminte! Tu esti tamplarul. In fiecare zi bati un cui, asezi o scandura sau ridici un perete.
Viata e întocmai cum ti-o cladesti.
Alegerea pe care o faci azi, zideste casa in care vei locui maine.

Aminteste-ti sa lasi paharul din mana

O doamna psiholog se plimba într-o cameră în timp ce preda managementul stresului la o audiență. Cand a ridicat un pahar de apă, toată lumea se aștepta sa întrebe "pe jumătate gol sau pe jumătate plin ,e paharul?''. În schimb, cu un zâmbet pe fața, ea a întrebat: "Cât de greu este acest pahar cu apă?"

Răspunsuri variate, intre 100 grame si 300 de grame, au venit imediat.
Ea a răspuns, "greutatea reala nu contează''. Aceasta depinde de cât de mult il tin in mana. Dacă l-as ține un minut, nu este o problemă. Dacă l-as ține timp de o oră, voi avea o durere în brațul meu. Dacă l-as ține pentru o zi, brațul meu va amorti si il voi simti ca si paralizat.

În fiecare caz, greutatea paharului nu se schimbă,ramane aceeasi, dar cu cat perioada in care il tin e mai lunga, greutatea pare a fi tot mai mare.Ea a continuat," Stresul și grijile în viață sunt ca acest pahar cu apa. Gândiți-vă la ele pentru un timp și nu se întâmplă nimic.Gândiți-vă la ele un pic mai mult și începe să doară. Și dacă va ganditi la ele toată ziua, va veti simti paralizati - incapabili de a mai face ceva ".
Este important să vă amintiți să dați drumul problemelor voastre. Cât mai devreme , in timpul zilei, puneti toate sarcinile jos. Nu le purtati cu voi de-a lungul serii,al noptii si chiar in ziua ce va urma.

Visul unei omizi

O omidă micuță coboară, într-o zi, înspre pământ. Foarte aproape de drumul ei era o lăcustă. “Unde te duci?”, a întrebat-o. Fără să se oprească din mers, omida a răspuns: “Am avut un vis azi-noapte; visam că priveam toată valea, de pe vârful muntelui înalt. Mi-a plăcut ce am văzut în vis şi mi-am propus să fac acest lucru.”
Surprinsă, lăcusta a zis, în timp ce prietena ei se îndepărta: “Trebuie să fii nebună! Cum vei putea ajunge tu, până acolo? Tu, o simplă omidă! O piatră va fi un munte, o băltoacă o mare și orice trunchi de copac, o barieră de netrecut.” Dar omiduța era deja departe și nu o mai auzea. Piciorușele ei minuscule nu se opreau din mers.
Deodată, s-a auzit vocea unui scarabeu: “Unde mergi aşa hotărâtă?” Deja transpirată, omiduța i-a zis gâfâind: “Am avut un vis şi vreau să-l realizez, să urc pe munte, ca să privesc de acolo, toată lumea.”
Scarabeul nu s-a putut abține din râs, s-a oprit la un moment dat și a zis: “Nici măcar eu, cu picioare atât de mari, nu aş putea să fac un lucru atât de ambiţios.” Se tăvălea pe jos de râs, în timp ce omida îşi continua drumul.
În acelaşi fel, păianjenul, cârtiţa, broasca şi floarea au sfătuit-o pe prietena noastră să renunţe. “Niciodată nu vei reuşi!”, îi spuneau, dar înăuntrul ei era ceva ce o împingea înainte. Deja sfârşită de oboseală, pe punctul de a muri, s-a hotărât să se oprească ca să se odihnească şi să-şi facă, cu un ultim efort, un culcuş unde să înnopteze.
“Voi fi mai bine”, a fost ultimul lucru pe care l-a zis şi a murit. Toate animalele din vale au trecut pe acolo să-i vadă rămăşiţele. Ea era creatura cea mai nebună dintre toate. Mormântul ei li se părea un monument al absurdităţii. Era un refugiu demn de cineva care a murit încercât să-şi realizeze un vis irealizabil. Într-o dimineaţă în care soarele strălucea în mod neobişnuit, toate animalele s-au adunat în jurul acelui mormânt, care se transformase într-un avertisment pentru cei îndrăzneţi. Deodată, au rămas înmărmuriţi.
Acea crustă tare a început să crape şi, cu uimire, au văzut nişte ochi şi o antenă care nu putea fi ale omidei pe care ei o credeau moartă. Încetul cu încetul, ca pentru a le da timp să îşi revină după şoc, au ieşit aripile frumoase, ca un curcubeu, ale acelei fiinţe impresionante pe care o aveau în faţă: un fluture.
Nu a mai fost nimic de zis, căci toţi ştiau ce avea să facă: va zbura până la marele munte şi îşi va realiza visul; visul pentru care trăise, pentru care murise şi pentru care s-a întors la viaţă.

Povestea unui licurici

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici.

Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna.

Numai că, și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză… și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți.

Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.

Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră...

Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o. Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec.

Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică.

Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:

- Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.

-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!


De cele mai multe ori, tristețea teama, ura ne copleșesc în așa măsură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.

Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare.

Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire.

Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând, de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama, să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.

Povestea vulturului

Este povestea vulturilor care traiesc pe varfurile cele mai inalte ale muntilor Anzi, in conditii deosebit de dure; acolo isi au locuinta. Si cu toate acestea, aceasta rasa traieste cel mai mult. Secretul supravietuirii lor sta intr-o enzima protectoare emisa la baza fulgilor; astfel corpul vulturului este protejat impotriva calamitatilor in care isi duce viata.Desi conditiile sale de viata sunt dintre cele mai dure, el poate atinge varsta de 70 de ani.Dar ca sa ajunga la acest punct, vulturul trebuie sa ia o decizie grea ...
Incepand de la varsta de 40 de ani unghiile sale lungi si flexibile nu mai sunt capabile sa sustina prada. Ciocul lung si ascutit i se inconvoaie devenind din ce in ce mai impropriu pentru sfasiatul prazii.
Aripile-i grele si imbatranite de ani si de grosimea penelor, ii infraneaza zburul si ii obosesc muschii pieptului. Si, ce este mai grav, enzima protectoare inceteaza sa mai fie emisa, lipsind astfel vulturul de protectia atat de necesara.
Atunci vulturul are doar doua optiuni:
- sa moara ... sau
- sa treaca printr-un dureros proces de transformare timp de 150 de zile
In acel moment, pentru vultur, este imperios necesar sa gaseasca o crapatura pe un pisc inalt, unde sa isi incropesca un adapost.
Acolo el isi loveste continuu ciocul incovoiat de o stanca pana cand acesta se rupe.
Dupa ce isi rupe ciocul el asteapta sa ii creasca cel nou apoi isi smulge unghiile.
Incet, incet se imbraca din nou cu pene tinere alimentate din belsug la baza cu pretioasa enzima protectoare.
Si astfel, dupa cinci luni, vulturul isi reia faimosul zbor pentru care a fost creat si pentru care, de fapt, traieste ...... inca 30 de ani.
Povestea vulturului poate fi povestea noastra a fiecaruia in parte ... De multe ori, ca sa supravetuim, trebuie sa trecem printr-un astfel de proces. Cateodata trebuie sa renuntam la trecut, simboluri, indeledniciri sau obiceiuri.
Numai eliberandu-ne de vechile obiceiuri, de vechile practici, vom putea profita de prezent privind increzatori spre viitor.

Povestea regelui Solomon…

Era o data 2 femeicare locuiau in aceasi casa….mancau impreuna, dormeau impreuna…imparteau totul. Cand una dintre ele a ramas gravida se facu ca si cealalta sa ramana…si astfel isi traiau ele viata linistite. In momentul in care una dintre ele a nascuta la caeva ore dupa nascu si cealalta!
Intr-o zi una din femei, din neatentie, se aseza pe copilul ei si il strivi. De ciuda lua copilul viu al celeilalte femei si puse in locul lui pe cel mort.
Seara cand veni cealalta femeie aceasta din urma isi dadu seama de fapta primeia si o intreba: "Asta nu este copilul meu…de ce ai schimbat copiii?". Femeia se apra si spunea ca nu este adevarat.
Si au continuat asa femeile pana cand s-au decis sa-si caute dreptate la regele de pe atunci, marele rege Solomon!
Ajunse in fata regelui acesta le ceru sa vorbeasca pe rand: "femeia aceasta si-a omorat copilul si l-a schimbat cu al meu, facandu-ma sa cred ca este al meu!". Cealalta femeie ca sa se apere spuse: "nu este adevarat…nu am schimbat nimic…acesta este copilul meu…al ei a murit!".
Ascultandu-le regele Solom ceru sa i se aduca copilul si o sabie. Lua copilul si ridica sabia spunand: "vom imparti copilul in doua ca sa facem pace!". La auzul acestor cuvinte – mama copilui cazu in genunchi si spuse regelui: "Nu omori copilul…mai bine da-l acestei femei…dar nu il omori!". Cealalta femeie – care il schimbase – spune: "Imparte-l in doua!".
Aunci regele Solomon poruncise: "Da-ti copilul primei femei – ea este mama naturala a copilului! Pentru ca o mama nu accepta niciodata sa-si sacrifice copilul!